Ce este “Călătoria emoțională” ?
Călătoria emoțională este o metodă descrisă de Brandon Bays în cartea sa “Călătoria” – metodă descoperită din experiența ei pe calea vindecării de o tumoare de mărimea unei minge de baschet. Călătoria emoțională este o călătorie interioară prin straturile emoționale până ajungem la “Sursă” acel loc în care experimentăm prezența Sinelui (supraeul, Sinele divin Atman). Urmează apoi, un exercițiu numit “Focul de tabără” în cadrul căruia avem ocazia să golim bagajul emoțional de emoții dureroase care a fost stocat în memoria noastră celulară. Iertarea apare ca o atitudine firească și odată cu ea apare o stare de ușurare și înălțare atât de plăcute.
Doresc în continuare să împărtășesc cu voi experiența Edenei așa cum o vom numi noi aici, pentru a-i păstra anonimatul. Ea s-a vindecat cu ajutorul acestei metode “Călătoria” (The Journey) de Brandon Bays de un fibrom cu care era programată pentru operație.
Din jurnalul unei „Călătorii emoționale”
“Am simțit nevoia să aștern pe hârtie povestea Călătoriei mele emoționale. Probabil că, în timpul ședintei, nu am fost foarte comunicativă, și așa, m-am hotărât că ar fi bine să spun ce am văzut și simțit în timpul acestei călătorii minunate. Și probabil, pentru că vroiam să-mi amintesc, din nou, senzațiile trăite atunci.
Ascultând cuminte instrucțiunile pe care le primeam, am simțit că mă scufund… nu știu unde…în mine, cred; simțeam că alunec, că plutesc, că mă scufund, că mă învârt, si apoi amețesc; dar, nu era o alunecare într-o direcție anume, căci nu exista sus sau jos, stânga sau dreapta, înainte sau înapoi …dar era amețitoare această alunecare, o amețeală plăcută, tare placută….

La un moment dat, am simțit că mă copleșește o emoție – pe care nu o pot defini, nu era nici tristete, nici bucurie – dar, cert era că mi-au dat lacrimile. Îmi amintesc, că atunci când am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji, m-am gândit “De ce plâng?”, că nu aveam motiv. Era o emoție puternică, nedefinită, care a avut ca efect curgerea lacrimilor. Dar, mi-am zis, că nu e cazul să caut acum motivele plânsului, și că, în acest moment, eu trebuie să-mi continui Călătoria pe care am început-o.
Focul de tabără
Apoi, când am ajuns la focul de tabără, i-am invitat pe șefii mei ( cu care nu aveam o relație stralucitâ: îmi găseau tot timpul nod în papură, mie nu îmi acordau stimulente/bonusuri chiar dacă le merit, comparativ cu alți colegi, pentru mine nu sunt bani, nu sunt bugete, doar penalizari) la o discuție. Împreună cu Dumnezeu (care era Maestrul meu), amândoi șefii mei s-au așezat în jurul focului de tabără, însă păreau foarte surprinși și contrariați, pentru că nu știau ce caută acolo, pentru ce au fost invitați, că ei nu știu despre ce e vorba sau ce ar trebui să facă. Și atunci, Nadia mi-a sugerat să schimb unul din sefi, să-l las să se “topească în lumină” si să invit un alt personaj, care consider eu că ar avea ceva de spus.
Surprinzător a apărut, ca din senin, prima și marea mea iubire, căruia eu îi reproșam că m-a trădat, m-a părăsit, pe mine, eu cea care l-am iubit mai mult decât a iubit cineva vreodată în lumea asta; iar, el mi-a răspuns foarte simplu și foarte firesc, că, niciodată, eu nu mi-am manifestat iubirea față de el, și el nu a știut că l-am iubit cu atâta pasiune, cu atâta intensitate, și firesc, crezând că nu îl iubesc, s-a îndreptat spre altcineva care “știa” să exprime iubirea, nu doar să o simtă (cum am făcut eu). La răspunsul lui, n-am putut să fiu furioasă pe el. Am rămas, pur si simplu, șocată, înmărmurită, că, întradevăr, era atat de evidentă nemanifestarea iubirii mele, si el o expusese atât de succint și de normal, încât mă dezarmase și mă debarasase de tot
“arsenalul” cu care mă pregătisem să-l atac în cei 20 ani care au trecut de la desparțirea noastră.

Și, brusc, în această stare de uimire, de muțenie în care cazusem, a apărut tatăl meu, și s-a asezat în jurul focului nostru. Și atunci, am “tăbărât” asupra lui cu cuvinte demult îngropate în adâncul sufletului meu:
că nici el nu m-a iubit niciodată, că nu am simțit niciodată iubirea lui, că nu a manifestat-o niciodată față de mine, că nu m-a ținut niciodată în brațe, că nu a fost mândru de mine niciodată,…că nu mă simțeam iubită de el. De ce? De ce nu a putut să mă iubească? Ce i-am făcut?
Că doar eram copilul lui, sânge din sângele lui, și el nu putea să-și iubească propria odraslă? Cu același calm și firesc, că și iubitul meu, tatăl meu a răspuns că el m-a iubit, și mă iubește, dar o face in felul lui, și că nu și-a dat seama că eu n-am “simțit” iubirea lui, ca el nu știe de ce nu mă simt iubită de el; să-mi amintesc că doar mi-a tolerat toate giumbușlucurile copilăriei, când săream pe el, pe lângă el, peste el; că i-am “ondulat”
părul și nu mi-a reproșat nimic (la vremea aceea, tatăl meu avea o tunsoare a la Băsescu, adică o fașie de păr din partea laterală îi acoperea chelia din creștet; intr-o zi, m-a chinuit talentul de coafeză, și am luat un piepten des și am vrut să-i ondulez acea fâșie de păr, încolăcind-o pe pieptene; am răsucit și iar am răsucit eu pieptenele, până la baza fâșiei de păr, dar, când să-l desfac și să rămână o frumoasa buclă de păr…. desfă-l! dacă mai poti; părul se încâlcise în dinții pieptenului des, și nu mai puteam să-l desfac, și mă treceau toate transpirațiile, și tatăl meu începuse să se enerveze, și atunci am suferit cumplit de teamă că o să strige la mine; într-un final, mama a reușit să desfacă jumătate din încâlceală, și restul fâșiei de păr a trebuit să o taie cu foarfeca; nu mi-a reproșat nimic, și nici nu a strigat la mine, nici nu m-a amenintat cu nimic, nici nu mi-a facut morală, deși era podoaba lui capilară la care ținea foarte mult; dar eu eram așa de speriată, încât și azi îmi amintesc emoția/teama traită atunci).
Am descoperit iubirea tatălui meu, acea iubire pe care mi-o dorisem dintotdeauna

Și astfel, mi-a expus tatăl meu dovezi concrete ale iubirii lui pentru mine; dar eu vroiam cuvinte, vroiam îmbrățișări…. vroiam un alt fel de manifestare a iubirii lui. Mi-a spus că nu știe să-și exprime iubirea prin cuvinte sau îmbrățișări, că el la rândul lui nu primise așa ceva, și nu știa cum să se exprime; el știa că nu e “voie” să spui ce simți, că e un semn de slăbiciune să spui că iubești (Mama tatălui meu a murit când el avea 8-10 ani, iar relația cu mama vitregă a fost …una aridă, lipsită de iubire, pot spune că a fost chiar ură – din cele povestite de el din copilăria lui). Dar dacă așa simt că sunt iubită, el mă imbrățișează acum. În îmbrățișarea lui, am simțit o senzație de eliberare, de comunicare, de contopire a iubirii, de bine, de plăcut, de frumos, de… IUBIRE. Nu-mi venea să mă desprind din brațele lui, atât de bine era. Brusc, lângă noi, a apărut mama mea care a spus: “Ți-am spus eu că te iubeste, dar nu m-ai crezut!”. Ea nu s-a așezat cu noi în jurul focului de tabără, ci doar ne privea cu duioșie și iubire, stând deoparte, în picioare, și ne îmbrățișa cu privirea ei (mama mea a murit in 1998). Am plâns de tristețe, de nefericire, și apoi am plâns de bucurie, de iubire, de fericire, de BINE. Apoi, așa cum eram ghidată, L-am intrebat pe Dumnezeu (care era mentorul meu) dacă ar mai fi ceva de spus (dar fară să mă desprind din îmbrățișarea tatălui meu, atât de bine era acolo în brațele lui). Ne-am cerut iertare, l-am iertat și m-a iertat. Urmând pașii indicați de Nadia, am revenit încet la starea mea obișnuită. O Doamne, ce bine a fost!
Îndrăznește

Poate pentru că avem tendința să nu observăm lucrurile bune care ni se întâmplă (pentru că ni se par normale), le observăm, de regulă, pe cele rele (și le exagerăm…). Dar,…pot să-mi dau seama cu ușurință că s-a schimbat/îmbunătățit atitudinea șefilor mei față de mine, mi-am schimbat perspectiva din care privesc lucrurile care mi se întâmplă, am devenit mai optimistă (o viațâ întreagă am fost foarte pesimistă, poate cea mai pesimistă persoană pe care o cunosc), nu mai sunt asa de prăpăstioasă; …și cred că…..am început să mă iubesc pe mine -pentru că, uneori, mă văd frumoasă, deșteaptă, …și am și semne vizibile că se vindecă acneea mea cea de toate zilele…”
Lucruri minunate ne așteaptă dincolo de rănile noastre emoționale, doar trebuie să facem un mic pas în a face aceste descoperiri. Se spune ca dincolo de toate aceste răni emoționale se află chiar sufletul nostru și anumite cadori și surprize minunate, poate de cele mai multe ori vom descoperi chiar asul nostru din mânecă și mult mai mult de atât. Avea nevoie doar de puțină curiozitate și curaj pentru a pleca într-o astfel de călătorie interioară spre a căuta mai adânc în sufletul nostru, pentru a ne regăsi mereu mai buni, mai frumoși, mai puri, mai plini de iubire și înțelepciune.
Citește și
Cum mă programez pentru a realiza procedeul Călătoria ?
Cabinet de psihologie unde se practică procedeul Călătoria
Grup de dezvoltare personală
Cel mai bun practician pentru Călătoria ta
Știi persoane cărora această resursă le-ar fi de folos?
Trimite-le un link al articolului pe e-mail sau rețelele de socializare.
Iți mulțumesc. Și sperăm, că și ei.




